Poezii Romaneşti

Admiraţia e un semn de slăbiciune, prea repede acordată,
Trăiesc pe seama cui le da crezare oamenilor altădată,
Dar cea mai mare admiraţie nu se manifestă prin cuvinte,
Ce li se întâmplă oamenilor după ce au renunţat de neputinţe

Egoistul împarte cu alţii numai grijile şi supărările de egoism
Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde ca un basm
Aproape întotdeauna o iubire egoistă faţă de tine însuţi
Nici cei mai buni dintre oamenii egoişti nu sunt scutiţi.

Vestimentaţia este o formă mai subtilă de comunicare nonverbală,
A cărei descifrare nu este accesibilă tuturor in forma sa cea mai simplă,
Transpare din felul cum ne îmbrăcăm în anumite ocazii se-ntamplă,

Atunci când comunicăm într un anumit context albastreală,
Astfel, o anumită vestimentaţie este specifică întâlnirilor profesionale,

O alta celor din viaţa personală, dacă sunt inversate dimensiunile,
Putem deduce uşor importanţa pe care o acordă persoana celor două contexte.

Ce te legeni, codrule ?
Şi-n dreapta şi-n stânga, nebule

Sunt bătrân şi-mi vremea trece,
Printre crengi de codru plece,

Şi coaja uşor mi se decojeşte
Între nori uitaţi de timp tânjeşte

Apa multă mă stropeşte-ntruna
Iarna mor de frig şi destruna

Crengile mi s-au lăsat uşor
Spre pământul multicolor

Poate trece vremea mea
Şi doar vântul le usucă aievea.

Ziua creşte şi noapte scade
Aerul din atmosferă cu grade

Frunzele-mi cad într-una, Bade
Iarna-i aici, vara-i departe
Pe cer albastru de abilitate

De soldaţi tineri de nea
Propriul lor glonte ghiunea

Prin nămeţi crengile mi-au îngheţat
Noaptea vine, gerul creşte apretat

Noapte rece şi albastră
E ninsoarea ceea măiastră.

Am strâns sărăcia-n pumn, că de ani buni mă apasă,
Si-am ieşit cu ea în drum s-o îndepărtez de casă,
Desfac pumnul şi cu ură, mă pornesc din deal la vale,
Vreun bogat şi se îndura si poate că îmi iese-n cale,

Cu gândul la sărăcie si trec eu stradă după stradă,
Din cei plini de bogăţie, dar n-avui noroc să-mi cadă,
Trece unul, mă jeleşte, altul ca mine cerşeşte,
Că în jur, sătui de plâns, umblă toţi cu pumnul strâns.

De la trei ani, la grădiniţă
am cunoscut multe grupe de copii:
grupa mică, grupa mare şi
grupe mijlocii.

Când am ajuns la şcoală
am cunoscut grupe de sânge.
Fiecare om cu grupa proprie,
care se poate potrivi sau nu cu alta.

Cu timpul am aflat
că prin transfuzie se pot salva vieţi.
Cine este sănătos poate deveni
donator de sânge pentru cele patru  grupe.

Sângele donat se regenerează;
Nu-ţi dai seama de valoarea transfuziei
decât dacă ai nevoie de ea
şi te salvează.

Gândul bun poate să vină pe neaşteptate,
Neimpus, printr-un gând de la Dumnezeu-
Dă-le Doamne gând bun celor care pot
să doneze sânge pentru transfuzie!

Stă pe prispă-ngândurat şi fumează o ţigară.
Ochii lui privesc în gol, aşteptînd ceva s-apară.
Se trezi din amorţire, auzind din drum ceva,
Vocea caldă a vecinei ce voioasă îl striga:
-Nene Petre, o scrisoare, de la fata cea mai mare!

Se ivise două lacrimi, inima-ncepu să-l doară,
Simţea că-l cuprinde frigul, chiar de era cald afară.
- Vină, Ana, în ogradă, căci eu parcă ameţesc,
iar de vin în drum la tine, n-am s-apuc nici să citesc.
Când văzu vecina alături, o ruga să şi-i citească,
Căci de-atîta bătrîneţe începu să şi orbească.

Scria că e fericită şi degrabă se mărită,
Că-i place-n ţară străină, dar acasă o să vină,
Poate peste-un an sau trei, cum o zice soţul ei.
Şi atunci bătrînul tată se sculă dârz în picioare,
Strînse pumnii cu putere şi se duse la culcare.

De atunci trecut-au anii şi nu unu, şi nu trei.
Au trecut vreo  şase ani şi avea şi nepoţei.
Şi de-atunci fata cea mare a scris numai o scrisoare.

A murit bătrînul tată lângă cea mai mică fată,
Gândindu-se la fata mare, plecată peste hotare.
S-a stins după miezul nopţii şi nu şi-a văzut nepoţii.
S-a stins şi cu bucurie, că se duce la soţie.

Oracolele au prezis o apocalipsă
Care va avea loc în timpurile noastre,
Centrată în jurul anului 2012.
Toate sugerează că ceva anume
Se va întâmplă în aceea zi.
Chiar dacă majoritatea au fost scrise
În urmă cu sute de ani,
Acurateţea lor interesează
În mod special lumea modernă,
Deoarece previziunile apocaliptice
Pe care le conţin se referă
În mod special la perioadă
Pe care noi o trăim în prezent.
Este o profeţie sau doar o coincidenţa?

Istoria maya cunoaşte trei faze:
Perioadă preclasica,
Care începe în jurul anului 2600 i. Hr.,
Clasică şi postclasica,
Perioadă care s-a încheiat
Cu câteva secole în urmă,
Deşi sunt voci care susţin
Că populaţia maya nu a dispărut
Cu adevărat niciodată.
Perioadă cuprinsă între anii
250 i.e.n. şi 900 i.e.n.,
Cunoscută şi sub numele
De perioadă clasică,
Avea să însemne apogeul culturii mayase.

Calendarul gregorian,
Pe care îl folosim în prezent,
A fost introdus în Europa în 1582.
Conform acestuia,
Pământul face o orbită completă
În 365,25 de zile,
Cu o eroare de 0.0003 %,
O măsurătoare destul de exactă,
Având în vedere că a avut loc
În urmă cu 400 de ani.
Calenadrul mayaş este derivat
Din cel al predecesorilor lor,
Olmecii, a căror cultură datează
Cu 3000 de ani mai devreme.

Aceştia, fără a avea la îndemână
Instrumentele secolului XVI european,
Au reuşit să aproximeze un an în 365,2420,
Deci cu o eroare de 0.0002 %,
O măsurătoare mult mai precisă ,
Şi mai ales făcută mult mai devreme.

Oamenii de ştiinţă au încercat să coreleze
Sistemul de numerotare al calendarului mayaş
Cu calendarul gregorian,
Încă de la începutul acestui secol.
Această corelaţie,
Cunoscută sub denumirea de corelaţia GMT,
A fost finalizată în 1950.
Astfel, începutul Marelui Ciclu
Sau ziua 0.0.0.0.0. îi corespunde
Datei de 11 august 3114 I.Cr.
Şi se termină în 13.0.0.0.0
Sau 21 decembrie 2012.

“-Cine oare decât mine
Face-n lume mai mult bine?”
Se-ntrebă o pisicuţă
Vorbăreaţă şi drăguţă.

“-Eu sunt blândă şi alint
Pe-orice om ce-i suferind;
Sunt curată, ascultătoare,
Uneori doar, mai scot gheare.

Îmi plac ghemurile multe
De mine bine se-aude,
Am prieteni şoricei
Şi mă joc ades cu ei.”

Dar un câine apropiat
O-ntrerupse c-un lătrat
“-Hm! Aşa cum spui să fie?
Asta e prietenie?

Când stăpânul te-a certat,
Repede l-ai zgârâiat,
Stai în casă, leneveşti,
Pe tot omul linguşeşti.”

Dar pisica, ofensată,
Îşi zbârleşte blana toată
Şi apoi cu mult dispreţ
Îl trimite la coteţ.

Aşa credeam că va fi viaţa
izvor de bucurii,
Dar pe atunci eram un simplu
copil printre copii.

Credeam că-n lumea asta
tu poţi să ai ce vrei,
Era însă numai un joc
ce îl jucam cu ei.

Aşa mi-a fost copilăria
lângă bunicii mei,
Ei îmi duceau povara
în anii lor mai grei.

Te-am iubit, dar nu ţi-am spus,
Să nu crezi că trebuia
Ca să-mi răsplăteşti iubirea
Vreodată cu ceva.

Niciodată ca pe tine
Eu pe altul n-am iubit,
Pentru nimeni aşa mult
Eu nu am mai suferit.

Pentru asta rău nu-mi pare,
Ci numai regret acum
Că nu o să pot şi eu
Să te-ajut pe-al vieţii drum.